acasă

numărul 11 / iulie-august 2010

INTERVIU

Florin Dochia:
„Am trăit absurdul şi m-am scăldat în el”

- Florin Dochia, eşti redactorul-şef, de fapt realizatorul publicaţiei culturale „Revista nouă”, seria a patra, care apare, destul de constant, la Câmpina, din aprilie 2004, ai publicat şase cărţi de poezie, dar ai debutat târziu în volum, după canoanele obişnuite ale vieţii literare. Există o cauză?

Florin Dochia – Nu prea m-am gândit la asta… Canonul înseamnă regulă, înseamnă supunere şi io-s un fost beatnic al deceniilor şapte-opt din secolul anterior, poate chiar un „revoltat”, în sens camusian, am trăit absurdul (poate-l mai trăiesc!) şi m-am scăldat în el. Lecturile adolescenţei şi primei tinereţi m-au împins poate la asta. Pe de altă parte, rebelul din mine era (este!) tare nesigur de ceea ce „este” şi indiferent la ceea ce „are”. Am scris poezie cam tot timpul, de pe la 12-14 ani, la 17 ani am ajuns la un cenaclu literar, la 18 ani am beneficiat de primele „drepturi de autor” - 144 de lei net! – pentru două poezii publicate într-un ziar judeţean, am câştigat câteva premii pentru poezie şi proză scurtă la nişte concursuri, am intrat în nişte antologii şi am debutat în volum cam fără convingere, m-a îndemnat un prieten ales, criticul C. Trandafir, la un moment dat, să adun poeme într-o carte şi cartea a obţinut Premiul Opera Prima la Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”. Aveam deja mai bine de jumătate de secol de viaţă… Făcusem deja multe alte lucruri culturale, despre care cred că au contat mai mult decât realizarea viselor proprii.

- Este ceva mai important pentru un scriitor decât realizarea personală, punerea în valoare a creaţiei sale?

F.D. – Nu ştiu. Am crezut că, după ce am ajuns directorul Palatului Culturii din Ploieşti, în 1981, este important să organizăm - eram o echipă entuziastă, cu Ion Stratan, Ioan Dan Nicolescu, Constantin Hârlav, Mihai Vasile, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Toma şi alţii - Festivalul de poezie „Nichita Stănescu” şi, alternativ, Colocviile cu acelaşi nume (nu aveam permisiunea de la partid pentru manifestări anuale, practic aveam aceeaşi Mărie cu altă pălărie), este important să conduc cenaclul „I. L. Caragiale”, cu vreo 40-50 de membri, astfel încât restricţiile ideologice să nu se simtă, este important să organizez Saloanele de artă fotografică, întâlnirile cu oameni de litere şi de cultură, dintre care unii nu erau agreaţi politic (vezi Victor Rebengiuc, Andrei Pleşu, Sorin Dumitrescu…). Unele dintre acestea presupuneau şi diferite materiale „publicitare”, aşa că am realizat, folosindu-mi meseria iniţială de jurnalist, Caietele Nichita Stănescu (1984-1990), şi primele (singurele) două numere din Revista Nouă, seria a doua, la începutul lui 1990. Deja plecasem de la „Prahova liberă”, ziarul pe care l-am făcut din 22 decembrie 1989, ocupând redacţia aproape goală, cu nişte prieteni adunaţi în piaţă, pentru vreo zece zile. Şi acum soţia mea îmi reproşează, uneori, că nu am cerut certificat de revoluţionar. Inutil reproş, nu există certificat pentru entuziasmul inconştient al nostru, de atunci, mai mult, mi-ar fi ruşine, pentru că una credeam că va veni şi alta a venit, iată, azi, ne aflăm pe marginea unei prăpăstii şi cale de întoarcere nu mai există. De asta mi-aduc aminte de Nietzsche: dacă te uiţi prea mult timp în abis, abisul se va uita la rândul său în tine. Am impresia, privind realitatea vie înconjurătoare, aceea de la televizor sau aceea din ziare, că abisul se uită în mine! Cu ce-om fi greşit, noi românii, popor tânăr şi imatur? De ce, după comunişti, trebuie să alegem să ne conducă fiii şi nepoţii lor? Au ei mare talent de supravieţuitori?
Dar să mă întorc la chestiune: azi mă întreb dacă nu am greşit, poate trebuia să am mai multă grijă de mine, de ceea ce aş fi putut fi ca scriitor, cât m-ar fi ajutat talentul, cât aş fi putut să dau, poate că mi-a fost lene, poate am fost prea comod… Până la 1989, grija supravieţuirii era preponderentă, nu neapărat a celei fizice, ci a celei spirituale. Când am scos Revista Nouă, în 1990, repede am avut la îndemână traduceri din Cioran, Lacrimi şi sfinţi, circulau pe sub mână, chiar şi tovarăşa de la Secu’ le citea!

- Pentru că încă mai e „la modă”, cum te-ai avut cu Securitatea?

F.D. – Era să repet spusa lui Voltaire… dar nu-i aşa… Aveam puţin peste douăzeci de ani, lucram la o întreprindere câmpineană şi am adus la serviciu o parte dintr-un ziar Curentul de la 1939, găsită în circumstanţe de o banalitate înfiorătoare. Scria acolo că o femeie a dormit la Telega cinci zile, mai erau şi alte ştiri de interes pentru provincia în care vieţuiam, dar şi un articol vituperant despre un general sovietic. Naivul de mine l-a arătat colegilor, am citit împreună, pentru ca a treia zi să fim chemaţi, pe rând, în biroul şefului, la o discuţie cu un tov. de la Securitate. Acesta, cam gângav în gândire şi exprimare, ne întreba, ocolind pe după cireş, dacă ştim ceva despre un ziar burghezo-moşieresc, cine l-a adus, unde e… când mi-a venit rândul, a încetat ancheta. I-am spus că ştiu. Cine? Eu? Unde este? Acasă? De unde-l am? L-am găsit la privata din fundul grădinii unei case din Telega unde am petrecut revelionul. Am precizat pentru ce era destinată hârtia respectivă. Mi s-a cerut să mă duc a doua zi la sediu cu obiectul încriminat, m-am dus, am scris declaraţie de unde îl am şi gângavul încă mă mai ţinea la discuţii, blablaul despre care nu ştiam pe atunci nimic, dar a trecut soţul directoarei casei de cultură, care era Şeful Secu’ pe oraş şi a zis: Ce faci, Florine? Tu eşti cu ziarul acela? Da, i-am răspuns. După două minute am plecat şi dus am fost. Pe atunci, eram la cenaclul literar, la trupa de teatru, scriam montaje literare pentru întreprindere, publicasem pe la reviste, Şeful mă ştia pentru că venea adesea, seara, la soţia lui, asista la spectacole, la alte manifestări. Anul următor am intrat la facultate, la ziaristică, şi, prin anul al doilea, mă întâlnesc cu gângavul pe stradă. Ce faci tov. Dochia? Bine, zic, sunt student la ziaristică şi tocmai scriu o lucrare despre ziarul pentru care m-aţi cercetat atunci! Felicitări, felicitări, la revedere. L-am lovit, îmi ziceam, se cărase repede, am aflat apoi că-l transferaseră la miliţie, cu probleme administrative, şi îl şi minţisem, lucrarea era despre ziarul liberal Viitorul din preajma Primului Război Mondial. În fond, era cam acelaşi lucru. Alte întâlniri de astfel de calibru n-am mai avut, niciodată pentru ceea ce scriam, cât am fost la Palatul ploieştean al Culturii venea o tovarăşă frumuşică, apoi una mai urâţică, răspundea de cultură şi voia să ştie programul manifestărilor, ca să participe. Şi participa, mi-amintesc că am prezentat-o, pe una dintre ele, lui Victor Rebengiuc, pentru un autograf, probabil că i l-a dat… Vai cât de lung am răspuns! Aşadar, ori am fost insignifiant pentru Securitate, ori am avut noroc. Pentru că şi soţia, pe care o am de zeci de ani, a fost curtată de un tânăr securist, care chiar a ajutat-o să-şi aducă rochia de mireasă de la croitorie!

- Nu mulţi pot face haz de întâlnirea cu Securitatea…

F.D. – Ei, ştiu asta, mulţi dintre colegii de cenaclu de la Câmpina, mai vârstnici, au avut întâlniri contondente, aflam şi eu discret, chiar şi de cele întâmplate lui Vasile Paraschiv, la Ploieşti am ştiut tot timpul, era un motiv să eviţi întâlnirile de acest fel. Învăţasem de copil, de la tata, cum se ascultă Europa Liberă şi Vocea Americii, în armată am făcut arest pentru asta, am scăpat teribil de uşor, aveam şef un maior, Cetinoiu, aibă grijă Dumnezeu de el, acolo, sus, de o bunătate incredibilă. Pe deasupra, şeful garnizoanei Craiova, unde mă aflam, fusese coleg de Academie militară cu un unchi al meu şef de stat major pe la Braşov, venea adesea să mă întrebe ce mai fac, în biroul comandantului. Când spun că am avut noroc! Şi ce-am făcut cu el? La ce l-am folosit? Uite, tocmai am trecut cu bine de o operaţie pe cord, se pare că eram la limită… Ăsta nu-i noroc, în actuala situaţie a structurii asistenţei medicale româneşti? Când am plecat pentru operaţie, le spuneam prietenilor: mă duc cu inima deschisă! Şi se-nchinau: eşti nebun? cum glumeşti cu chestii d-astea? Păi. Şi dacă sunt trist, rezolv ceva? E mai bine? Nu prea am convins pe nimeni că nu sunt sărit de pe fix şi că aceea era abordarea firească: să te duci cu inima deschisă.

- Ţi-e frică de moarte? În poezia ta apare adesea această temă. „el e ca un abur dimineaţa pe râu / umezind trotuarele şi subţioarele / când alerg să prind soarele sau o / moarte virgină ori o fată cu crinolină” (first jogging) sau „şi paginile albe mă muşcă de degete / fără să pregete şi sângele curge negru / fierbinte în litere lanţuri de umbră se rup / ah şi de tine am să mă ocup / iubita mea Poezie am să fac jardinaj / până la moartea uscată şi rece.” (naştere umedă şi caldă) – am ales din cel mai recent volum, Cântece pentru ştergerea umbrei.

F. D. – „Oricât de paşnică, moartea e acidă, ea arde / vorbele şi privirile, chiar şi / ale mele – mi-a zis prinţul auriu”, „curând vor afla că o singură zi / e pentru moarte - dar celelalte pentru / ce sunt? vor întreba, dar nu eu sunt / acela care le-ar putea răspunde; / de la mine vin numai binecuvintele / şi hrana pentru zborul păsărilor”, „prinţul auriu se face covor la picioarele / noastre, glasul urcă prin tălpi ca o / moarte de mac şi de sulfină înflorind / în grădină: - eu mă mulţumesc cu puţin, / aşadar daţi-mi totul şi veţi primi înzecit! / darul meu e împlinirea durerii în cercuri / concentrice, un cer ca o rană albastră” – iată că mă salvez de la răspuns citând şi eu din alt volum, „33 - piatră, pasăre, duh”, de care puţini comentatori s-au apropiat cu adevărat, dar mulţi cititori, dintre care unii mi-au zis că parcă i-aş fi mărturisit pe ei, parcă i-aş fi scormonit şi i-aş fi destăinuit în acele versuri din care ştiau pe de rost. Acum, pe bune, chiar nu mi-e teamă, de ce mi-ar fi de ceva inevitabil? Aici mă despart de Octavian Paler, care spune undeva că tot ce e important pe lume, tot ce e durabil, s-a născut din frica de moarte. Eu aş putea zice că din dragoste de viaţă! Nu spun că-mi place că voi muri cândva - poate chiar mâine, şi interviul acesta apare postum! -, nu spun că mi-e indiferent, dar ce rost are să mă tem? La ce foloseşte? Ce-ar fi să credem în a doua şansă? În reîncarnare? Mi-a spus o iniţiată că, într-o existenţă anterioară, prin secolul al XIX-lea, aş fi trăit în Tibet, eram preot! Am revenit cam repede, se pare că n-am făcut treabă prea bună acolo… Aşadar, nu-mi e frică de inevitabil. Scriu şi despre moarte pentru că scriu despre viaţă, despre realitatea interioară a mea la întâlnirea cu realitatea interioară a celorlalţi în realitatea exterioară adevărată sau închipuită.

- Asta ar fi Poezia, după tine?

F.D. – Poate. M-am întrebat adesea. Din aceste întrebări a ieşit un volum de interviuri, Puterea lui Don Quijote, în care am ca interlocutori pe Romul Munteanu, Nicolae Breban, Mircea Muthu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Ion Stratan, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Adam Puslojic, Constantin Trandafir, filosoful Viorel Cernica, Christian Crăciun, etnologul Gherasim Rusu, pictoriţa Lidia Nicolae… Va trebui citit acolo, pe-ndelete. Ca să nu pară că evit un răspuns, totuşi, cred că Poezia este o Creaţie care se adaugă Creaţiei Divine. Subliniez: nu este parte, ci se adaugă. La fel orice creaţie artistică: pictura, muzica… Aşa că mă simt foarte aproape de Dumnezeu. Neînchipuit de aproape!

Interviu realizat de Valeria Manta Tăicuţu