acasă

numărul 5 / iulie-august 2009

PETRACHE PLOPEANU

Ionuţ Caragea în Negru sacerdot – poetul ca pretext al poeziei

Negrul care vine din cartea Negru sacerdot a lui Ionuţ Caragea, apărută în 2008 la Editura ieşeană Fides, nu este unul obişnuit, un negru banal, ci, dimpotrivă, capătă şi pentru că autorul ne-o spune tranşant în titlu, dar şi datorită impusului cultural determinat în urma lecturii, o altă dimensiune, aceea a pretextului. Acest cuvânt nu trebuie să fie acceptat în conotaţiile sale efemere, ci ca suport al întemeierii unei adânci reflexivităţi a poetului asupra cojii fenomenelor pe care suntem siliţi să ne aşezăm, voluntar sau involuntar, genunchii realităţii noastre intrinsece.

Ionuţ Caragea îşi numeşte cartea Negru sacerdot dintr-un puternic dor de a se apropia indirect de ceea ce de obicei scapă la o privire atentă. Fenomenele lumii acesteia nu pot fi apropriate, pare a ne spune poetul, decât printr-o anumită viclenie, printr-o anumită simulare a esenţelor, acestea fiind rezultatele ontologice a tot atâtor pretexte încântătoare, pentru că tot ceea ce produce concluzii poetice, tot ceea ce este esenţă a realului, dar în aceeaşi măsură este şi miez poetic, produce cele mai fascinante fructe din această grădină a deliciilor negre şi sacre!

A găsi un titlu care să ilustreze, cu destul de mare apropiere, esenţa poeziei din Negru sacerdot , îndeamnă la cufundarea în această materie sublimă a cuvintelor ce se autodepăşesc într-o autonomie a transformărilor permanente şi uneori neaşteptate. Înotând pe sub puţina lumină, pentru că negrul te împiedică să te avânţi pe culmile pe care de obicei poezia ţi le oferă, având drept ecou un cuvânt încărcat de semnificaţii puternice, acel „sacru” care îţi atârnă de picioare şi care te poate duce la fund, ai timpul necesar, dacă nu cumva eşti un înotător prea grăbit să găseşti comoara scufundată, să te identifici cu această atmosferă a straturilor ce se acoperă unele pe altele, a straturilor poetice care sunt unele pentru altele, într-o continuitate întreruptă de la poem la poem, tot atâtea pretexte ale unei cunoaşteri intime a complementarităţilor ce ne asigură stabilitatea şi în acelaşi timp drumul spre sublim şi transcendent. Poetul ca pretext al poeziei apare în acest caz ca o sursă de simulare a acelor esenţe despre care vorbeam mai sus, dar, mai mult, în acest caz ideea merge pe identificarea celor două coloane ale acestui templu: poetul şi poezia! Ionuţ Caragea nu se sfieşte să-şi afirme stăpânirea asupra întortocheatelor căi întunecate pe care şi le-a luat drept pretext, pentru a ajunge la ceea ce doreşte cu adevărat – dar cine poate afirma ce este adevărul? – şi de multe ori ajunge la aceleaşi pretexte care sunt încărcate de data aceasta cu noi semnificaţii. Pretextul devine concluzie, iar concluzia poate să-şi reamintească statutul de pretext. În acest sistem de referinţă, chiar pretextul este pretext, fiind de fapt un refugiu al conştiinţei creatoare într-un univers sigur, acela care permite manifestările puterii ei.

Chiar la o primă lectură ni se dezvăluie pretextul ambientului în care poetul se ridică şi înalţă spre noi şi spre alte direcţii insesizabile spiritelor obişnuite, incantaţii prin care creează poezia straturilor întunecate ale fiinţei umane, poezia spaimelor umane, a ororilor existenţiale, trupeşti şi spirituale, spaţiul poetic al unei lumi cuprinse de enigme, durere, boală, suferinţă, stricăciune, moarte, plâns, uitare, descompunere, chin veşnic spaţiu ilustrat, la fel, ca pretext prin noapte, lună, cruce, cadavru, coşciug, cimitir, viermi, pustiu, Styx. Nu este cineva exterior poetului cel care să folosească aceste cuvinte prin care încarcă un spaţiu cu evenimente depreciative în sens existenţial, ci chiar el este acela care pretextează încontinuu încărcându-şi planurile existenţiale cu spaţii şi evenimente care trebuie să-l ajute în crearea acelui negru sacerdot, pentru că spaţiul şi evenimentele la care m-am raportat şi s-a raportat până acum poetul, nu reprezintă altceva decât materialitatea obişnuită negrului sacerdot de mai târziu. Acest negru sacerdot nu are o întemeiere normală ci una sublimă şi neapărat transcendentală.

Poetul lasă deoparte ceea ce îl înconjoară şi care ne trezeşte, la o trecere rapidă, o reacţie de tremur a presimţirii ororii şi lasă deoparte şi evenimentele de acelaşi tip, aceste lăsări deoparte neavând legătură cu acele căutări ale esenţelor, numite aici concluzii ale tuturor pretextelor identificate şi folosite de poet.

Dacă vorbim de pretexte, dacă vorbim de poet ca pretext al poeziei sale, suntem obligaţi să argumentăm concret şi cu greutate afirmaţiile respective. Desigur că ideea de bază a acestui articol este aceea a substituirii pretextelor, a metamorfozei acestora, a dinamicii pretextelor şi mi se pare că folosind acest pretext (sic!), nu fac decât să adaug posibilelor interpretări asupra poemelor din cartea citată, alte dimensiuni, pe care însă nu ne sfiim să le proclamăm ca fiind puternic întemeiate pe însuşi ceea ce ne permite poetul să identificăm!

Întreaga carte cu toate poemele cuprinse în ea, poate fi înţeleasă foarte bine ca o permanentă dedublare, dar nu în sensul unei înşelări conştiente a cititorului, sau a unei auto-înşelări a poetului – uneori poezia se pretează unor asemenea prezenţe ludice – ci în sensul creării unor planuri duble în fiecare poem, acela al pretextului şi acela al concluziei, ca şi cum putem vedea coaja şi în momentul sacrificării acesteia, miezul. Poetul continuă actul sacrificării prin înveşmântarea cojii în miez şi aşa mai departe, într-o dinamică permanentă a schimbării planurilor şi straturilor poetice, ceea ce oferă o amprentă inconfundabilă lucrării sale, tehnic vorbind, dar şi ideatic şi compoziţional.

Ionuţ Caragea este un constructor de esenţe care asemenea unui zidar priceput, foloseşte cofrajul la îmbrăcarea pereţilor iar conţinutul pereţilor se constituie într-un cofraj pentru alţi pereţi, aşa se înalţă edificiu poeziei acestei cărţi.

Ce pretexte identificăm în poemele cărţii de faţă? Desigur travaliul găsirii şi interpretării cu exemplele aferente, ale tuturor pretextelor existente, este deosebit, în sensul dificultăţilor, dar şi în sensul responsabilităţilor pe care trebuie să şi le asume cel care se îndeamnă la o asemenea muncă. În cele ce urmează voi încerca să schiţez muchiile acestei figuri geometrice deosebite, edificate neapărat în plan, nu numai în planul reflectării în conştiinţa fizică a fiecăruia dintre noi, ci şi prin proiectare în sublim şi raportare la transcendent. Poezia lui Ionuţ Caragea este una cu volum care se susţine în toate cele trei dimensiuni ale unei creaţii de artă: conştiinţa, sublimul şi transcendentul. Desigur că o face cu ajutorul acestui instrument surprinzător, dar care poate fi identificat cu uşurinţă dacă stărui asupra poemelor lui, pretextul şi, mai mult, transformarea eului în pretext pentru propria poezie şi a propriei poeziei în pretext pentru eul său!

Aşadar care sunt pretextele folosite de poet: - nu am alcătuit o clasificare logică, lăsând întâmplarea să-şi spună cuvântul – existenţa ca pretext al scrisului „Rămîne doar coperta, sicriu de abanos, / Ce am ajuns cu toţii… şi oare cu folos?”, Durere-moarte-viu, luna ca pretext al veşnicului călător „Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor… / …Înnod capete de viaţă, veşnic tristul călător”, Negru sacerdot , vederea ca pretext al depărtărilor „Deschide ochii larg, privirea să-ţi ajungă / La zări de veşnicie, nu este cale lungă”, Deschide ochii larg, nunta ca pretext al crucii „voi celebra cu crucea – o nuntă de argint”, Nunta de argint , boala ca pretext al plăcerii „port în mine boala ca pe-o mîngîiere / poate cine ştie, voi simţi plăcere/, Boala, plecarea ca pretext al iubirii „cînd vei pleca departe îţi voi trimite-o floare / şi-n plic o sărutare, femeie-vărsător”, Femeia-vărsător , presimţirea ca pretext al întunericului şi despărţirii „am o presimţire – vagă / noaptea cîinii îşi dezleagă / rănile nu le mai număr / îmi port îngerul pe umăr”, Îmi port îngerul pe umăr , viaţa ca pretext al visului „năucitoare clipe, poeme indecente / aceasta este viaţa, un vis: festina lente”, Festina lente , crima ca pretext al credinţei „Să-i torturezi cu grijă în ultimul moment. / Hipnotizaţi, stăpîne, credinţa le-o rectific”, Jack Spintecătorul , macabrul ca pretext al efemerului „las viermii să-mi asculte / în sunet descompus /refrenul cărnii moarte / umplute de humus”, Macabru , durerea ca pretext al nimicniciei „Unii te calcă pe mînă / alţii îţi pipăie fundul / zaci fericit într-o rînă, / reazem – ţărîna şi prundul”, Migrenă , suferinţa ca pretext al tăcerii „Destin, suferinţă adîncă, / mă legeni pe braţe părinte, / adorm în suflet de stîncă / printre atîtea…cuvinte. / …Tăcerii nătînge / amare cuvinte, / părinţii de stîncă, / morminte.”, Reguli nescrise , neputinţa ca pretext al pregătirii trecerii dincolo „azi pleata e căruntă / şi iarba nu-i cosită / privirea ta senină / apune istovită”, Azi iarba creşte-creşte , coşmarul ca pretext al obişnuirii cu lumea de dincolo „Te trezeşti în bezna crudă / Faţă-n faţă cu o hîdă / Ce privirea şi-o încruntă / Şi începe calm să rîdă”, Creatoarea de coşmaruri, noaptea ca pretext al amintirii „Frig în tainiţele nopţii / Rece curge igrasia / Lumînările şi morţii / Ne umbresc copilăria”, Frig în tainiţele nopţii , moartea ca pretext al vieţii „am rămas fără cuvinte… / morţii strigă din morminte: / hai să facem schimb de locuri! / moartea n-are flec la tocuri”, Moartea n-are flec la tocuri , drumul ca pretext al cunoaşterii „îmi scutur costumul de praf şi de scrum / şi merg cu tristeţe pe ultimul drum / încerc să găsesc răspunsul la toate / şi cad – mă ridic – şi mă tîrîi pe coate”, Pe ultimul drum, discursul despre singurătate ca pretext al bogăţiei sufleteşti „nu sînt singur, am credinţa argintată într-o cruce”, Nu sunt singur , meditaţia despre moarte ca pretext al întoarcerii la origini „Ţi se interzice visul / Şi te-ndrepţi către infern, / Fericirea, paradisul / Sînt în pîntecul matern”, Pîntecul matern , afirmarea umanităţii ca pretext al degradării ei „intimităţi şi vicii / prejudecăţi, capricii, / atacuri sexuale, / nu suntem animale”, Nu suntem animale , poetul ca pretext al poeziei „Sînt eu poet al sufletelor triste / jertfă îmi este versul sîngerînd, / pe-altarul clipelor nepreţuite, / la pieptul tău aş vrea din nou să plîng. / Sînt un izvor secat de neputinţă, / al contemplării veşnic autor, / prin poezii de dor îmi fac zapise / între prezent, trecut şi viitor”, Poetul sufletelor triste , bătrâneţea ca pretext al timpului „umbra bătrîneţii nu cunoaşte nume / dar le recunoaşte după calendar / zile după zile în întreaga lume / joacă baba-oarba şi dă moartea-n dar”, Baba-oarba , iubirea ca pretext al destinului „te iubesc, cu ce ardoare, mai ca-n luna lui cuptor; … / … amintire, un destin, în pămînt se scurge lin;”, Lupoaica, dorinţa ca pretext al revenirii „pot să şterg cu buretele totul? / sau să revendic iubirea ce-a fost? / timpul trece şi trece degeaba / eu îmi zidesc prin credinţă un rost”, Pot să?..., slăbiciunea ca pretext al credinţei „cînd moartea ne-arată o singură cale / spre cruce se merge-n picioarele goale”, Să credem cu toţii-n minunile lumii, omul ca pretext al neatinsului „Şi iată-l cum păşeşte / Poet printre poeţi / Lumescul nelumescul / Mă vreţi şi nu m-aveţi…”, Şi semeni printre semeni , divinul ca pretext al frumosului sublim „aş vrea o stea să-mi dai, / atît îţi cer, o stea. / din baldachin de stele / coboară către mine / un fulg de nea”, Dragostea de heruvim , timpul ca pretext al golirii de sine „Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu, / de urmele paşilor rătăciţi în pustiu”, Renunţare , Eminescu ca pretext al pierderii sublimului „lacrimi se alunecă şuvoi pe obraz, / amintindu-mi de întîiul sărut, / inima freamătă de atîta necaz / noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-am pierdut”, Lui Eminescu , crucea ca pretext al amneziei „colind cimitire, aduceri aminte, / iubirile mele cu somnul cuminte, / strigoii dansează – Spărgătorul de cruci, / în liniştea nopţii te dezgrop, mă seduci”, Spărgătorul de cruci , chinul ca pretext al izbăvirii „Şi viermii se îndoapă din leşuri putrezite / Şi porţi spre izbăvire ce straşnic sînt păzite”, Vigor Mortis , visul ca pretext al sfidării „Să te-alerg pe malul mării, / Să-ţi spun şoapte dulci de-amor / Şi în clipa sărutării / Să sfidăm natura-n zbor…”, Te-am dorit, comparaţia ca pretext al iubirii de patrie „Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine, / Ca ale mele braţe ce-au îndurat mînia, / N-ai cunoscut Carpaţii, cîmpiile Rovine, / Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România”, Tu, Sfinte Laurenţiu, despărţirea ca pretext al cuvântului „Patul mă-mbracă în veşminte / Croite lungi pîn' la pămînt / Albe ca neaua pe morminte / Şi reci ca ultimul cuvînt”, Ultimul cuvînt , sufletul ca pretext al dumnezeirii „oare cine ştie visul / din ce lume se iveşte? / eu te aflu-ntr-o icoană, / mă iubeşti dumnezeieşte…” Un oarecare , poezia ca pretext al poetului „poetul e în vervă şi verva e poetul / ce oare îi rezervă din ceruri alfabetul? … / … poetul e în vînă şi vîna e poetul / şi sîngele ne spune: acesta e profetul”, O pată de culoare , nemurirea ca pretext al Faptei „pe lume un Om a iubit, în Cer nemurirea aşteaptă / ca toate cuvintele lui să fie o singură Faptă”, Dreptul la nemurire , destinul poeţilor ca pretext al existenţei celorlalţi „nu credeţi că poate acum e momentul / să-i cerem iubirii şi devotamentul? / nu credeţi că astăzi cuvîntă profeţii? / cu cine se luptă întruna poeţii?”, Soarta poeţilor.

Ionuţ Caragea ne învaţă că totul este o creare de pretexte şi că suntem siliţi permanent să pretextăm existenţa noastră prin tot ce facem, iar pretextele noastre să fie puternic întemeiate. El o face admirabil prin volumul Negru sacerdot , dovedind încă odată că orice pretext poate fi, dacă este însoţit de poezie, sublim şi poate atrage asupra poetului binefacerile transcendentului.

sus